Change in itself means, then...
that we have to abandon our old self
It means that we have to
leave behind our identity...
and begin to speculate
who we could be.
To change means modifying
our behavior enough...
so that it's permanent.
So if somebody is
characteristically responding...
in the same way
over and over again...
and want-- that person wants to change
the way that they're responding...
it requires...
looking at the problem
on several different levels.
Sometimes it requires understanding
that emotional pattern...
and connecting the parts
of the nervous system...
that are about emotional survival
and cognitive appraisal...
and working through
the emotional "stuckness."
That's why, I suppose, there's
so many different types of therapies.
There's therapies that are geared
more at looking at emotions...
more at looking at cognitions...
more looking at behavioral ways...
you can help yourself
to get out of a pattern.
But I think, again,
looking at the human organism...
as every living system,
as a integrated whole--
that if there are ways
of integrating...
cognition, emotion,
behavior, physiology...
in your approach to change...
then that's what's ultimately
going to be most helpful.
And there are a variety of techniques
that can help a person to do that.
See, I think what you
want here is an answer:
I think there's a process-- that somebody
who's in that kind of a pattern...
there's a process of things that
that person has to go through...
before they can really do that
in a consistent way repeatedly...
so that actually they've
relearned a new way of behaving.
There's a human propensity for the mind
to consistently move back to the past.
That's a natural mechanism
that's been developed over eons.
When we have a new experience,
whatever that experience is...
that experience allows circuits and
connections in the brain to begin to formulate.
As those connections formulate,
they release chemicals...
and those chemicals make a feeling.
So emotions and feelings
are the end product of every experience.
And feelings and emotions help us
to remember experiences better.
We know where we were on 9/1 1 because
there was a feeling that was associated with it.
Now, what typically happens for most people
when they have a novel or a new experience...
they repeat that experience
over in their mind again.
It's a natural propensity.
And the reason we do that is because if we
can fire those circuits over and over again...
by the act of repetition
we can remember them
So we learn from an experience.
Learning is making new connections.
Remembering is maintaining
those connections.
So there's a natural order
in which we review something...
in order to remember it.
Now, the problem is
with most people...
is that they become
so immersed in the feelings...
of certain experiences...
is that feelings become
the means of thinking.
In other words, feelings
determine their thinking.
When that happens, we only
are living from the past...
because, by definition, feelings
are associated to some past event.
So if we determine our future
based on the feeling...
what we're really saying is...
"I'm trying to create a future situation
from a past situation"...
and invariably we will always continuously
re-create the future based on the past.
And that future
will be more of the past.
So what will we see?
People who are wired in victimization...
people who are wired in suffering...
people who are wired
in their insecurity.
And the feelings become
the barometer of their reality.
Then in their future experience...
they could only create reality
based on how they're wired.
They'll re-create the victimization in their
life, because it's all that they know.
In order to create a new future...
we have to leave the feelings
of the past behind.
We have to abandon the way
in which feeling is the means of thinking.
And when we're able to do that...
we're breaking the association...
and the neurological networks that are attached
to that thinking and feeling mechanism...
so that we're focusing
on an abstraction...
an idea, a concept, a dream...
that we haven't yet experienced,
because it has no emotion.
But it's something that
we would like to experience.
And that process
of being able to abandon...
the means of feeling
for a future potential...
is the greatest test
for the human being.
Monday, 6 April 2009
Thursday, 26 February 2009
Frica
Seriozitatea. Este lucrul care face ca viata unui om sa fie traita intr-o maniera decenta, bucurandu-se de toate aspectele ei si privind-o ca pe un intreg. Seriozitatea nu exclude fericirea, dar atat timp cat in viata individului exista frica, seriozitatea, fericirea sau intelegerea a ceea ce inseamna fericire nu isi mai au locul. Frica insa este aparent unul din cele mai comune lucruri in viata si ciudat este faptul ca noi oamenii am acceptat-o ca pe un mod de viata, asa cum am acceptat si violenta in diferitele sale forme. Am acceptat ideea si ne-am obisnuit cu faptul de a ne fi frica, atat psihologic cat si fizic.
Ce este frica deci? Se poate oare ca un individ sa puna capat acestui sentiment care-si are radacinile in societate de mii si mii de ani?
Exista multe forme ale acestui sentiment, atat fizice cat si psihologice, iar ca sa analizam pe rand fiecare dintre acestea necesita foarte mult timp, asa ca cel mai bine e sa incercam sa intelegem mai intai ideea generala a ceea ce inseamna frica in adevaratul ei sens al cuvantului, sa vedem ce are la baza, ca mai apoi sa o putem aplica pentru fiecare caz particular.
Unuia ii poate fi frica de intuneric de exemplu, sau altuia ii poate fi frica de sot/sotie, sau de parerea societatii fata de persoana lor. Exista frica de singuratate, de goliciune, plictiseala intr-o viata fara sens. Exista frica de timp, insecuritate, incertitudine fata de ceea ce poate sa-i aduca viitorul, dar mai ales cea mai mare dintre toate fara indoiala este frica de moarte.
Frica de timp: ceea ce s-a intamplat ieri, ce se intampla acum sau ce se va intampla maine. De exemplu cineva a avut o boala in trecut, o durere enorma, un accident sau o dezamagire si nu mai vrea ca aceste lucruri sa se intample si-n viitor. Omului in natura sa ii este frica de timp; frica de batranete, de a deveni senil, de a depinde de altcineva, etc.
Exista de asemenea frica de care suntem constienti, logica daca putem spune asa, dar mai exista si cea care este ascunsa adanc in mintea noastra si care nu a fost descoperita inca.
Luand in calcul frica de timp (o experienta din trecut care nu se vrea repetata in viitor) si frica de singuratate (omul se simte singur si vrea sa scape de aceasta conditie) putem spune ca frica este o indepartare de "ceea ce este". Evitarea, escapada de ceea ce este. Cand in viata individului exista comparatie de orice fel inevitabil apare frica. Comparatia cu altcineva despre care crezi ca e mai destept, mai frumos, mai nobil, etc... sau comparatia dintre ceea ce esti si ceea ce ar trebui sa fii inevitabil aduce odata cu ea si frica. In acest caz de asemenea putem spune ca frica nu este constienta, ci mai degraba e ascunsa si strans legata de actiunile si problemele noastre fara ca noi sa fim constienti de ea. Aceste probleme ale fricii in natura lor sunt foarte complexe si niciuna din ele nu poate fi rezolvata cu ajutorul vointei.
Deci intrebarea este cum putem demasca aceste frici ascunse adanc in interiorul mintii noastre? Iar daca le demascam cum ne putem elibera de ele? Putem oare descoperi frica in toata straturile ei prin analiza cauzelor acesteia? Sa fie oare analiza cea care ne poate elibera de frica?
In analiza trebuie sa implicam 2 factori importanti: timpul si cel care analizeaza (analistul). Cine e analistul? Sa fie oare expertul, profesionistul, cel care are o diploma si care e in masura sa-ti analizeze tie cele mai ascunse sentimente din propria-ti minte? Deci analiza implica analistul, care este cenzorul rezultat al multor forme de conditionare si el este cel care va analiza frica pe care tot el a creat-o de la bun inceput. Analistul nu este in acest sens decat un alt fragment a ceea ce inseamna "eu", implicit analiza acestuia, care implica timp si diviziune, nu este ceea ce va inceta frica.
Analiza deci o scoatem din calcul in momentul acesta, ceea ce inseamna ca de-acum incolo nu vom mai gandi din perspectiva analistului. Deci daca analiza nu este solutia prin care putem demasca frica, cum putem privi asupra acesteia? Prin vise? Visele sunt continuarea orelor in care suntem trezi, prin intermediul somnului. In vise intotdeauna exista actiune, evenimente intr-o oarecare masura legate de lucrurile pe care le facem zilnic sau legate de cunostintele pe care le avem fata de anumite lucruri si care sunt imbinate intr-o maniera haotica; deci visele nu sunt decat continuarea unui sir neintrerupt de evenimente care reprezinta continuitatea constanta a vietii noastre. Visele deci nu au nicio relevanta in cautarea raspunsului a ceea ce inseamna frica.
Daca incercam sa eliminam din ecuatie vointa, timpul, analiza si visele deodata mintea devine atat sensibila cat si inteligenta. Si cu aceasta sensibilitate si inteligenta ne putem indrepta atentia din cu totul alta perspectiva asupra a ceea ce inseamna frica.
Deci ce este frica? Cum apare ea? Frica este intotdeauna in relatie cu ceva. Ea nu poate exista de una singura. Este stransa legatura dintre un lucru care este permanent si altul de asemenea permanent. Exista asa cum spuneam aceasta frica conditionata de timp. Un lucru care s-a intamplat in trecut, avem memoria acelui lucru si nu vrem ca acel lucru sa se intampla din nou si maine. Cum apare frica in acest sens? Sa fie oare frica un proces al gandului prin asocierea memoriilor din trecut? Tot gandul este si cel care cultiva placerea, deci ca sa intelegem frica trebuie musai sa intelegem si ce inseamna placerea. Este exclus sa avem placere fara a aduce frica in ecuatie, pentru ca cele doua sunt interconectate. Frica si placerea intotdeauna vor fi cele doua fete ale monedei. Daca ieri am avut parte de placere de orice forma ne gandim la asta, iar gandul ca maine nu vom mai avea parte de ea din start implica frica. Deci atat timp cat gandul sustine placerea, acesta alimenteaza in aceeasi masura si frica. Gandul este cel care se separa de intreg si preia autoritatea de analist, dar lucrul care este de analizat face de asemenea parte din gand, deci in acest caz gandul isi joaca singur feste.
Odata ce realizam ca gandul este cel care sustine placerea, dar in aceeasi masura alimenteaza si frica, intrebarea inevitabila este: "Ce e de facut?". Vorbim de gand. El nu se poate stirpi, nu-i putem opune rezistenta, pentru ca nu este decat o alta forma a gandirii. Gandul este rezultatul memoriei, iar memoria este cea care ne ajuta sa functionam zilnic. Aceasta este rezultatul tehnologic a tot ceea ce am acumulat in viata noastra, deci avem nevoie de memorie. Insa memoria sustine frica prin intermediul gandului.
Deci intrebarea ramane: "Ce e de facut?". Ce poate face mintea noastra pentru a starpi frica odata pentru totdeauna? Ce raspuns avem la aceasta intrebare dupa ce am trecut pas cu pas prin problemele timpului, analizei, indepartarii de ceea ce este, ale gandului si a interconectarii placerii cu frica? Cum raspundem la aceasta intrebare folosindu-ne de gand? Gandul care trebuie folosit corespunzator, responsabil si care ne ajuta in activitatile zilnice, dar tot el este cel care devine un pericol deoarece alimenteaza frica.
Acum, inainte de a raspunde, trebuie mai intai sa ne intrebam care este calitatea mintii acum, dupa ce am observat toate aceste probleme? Pentru ca prin aceasta calitate apare si raspunsul. Ca sa fie totul si mai limpede trebuie sa ne mai punem o ultima intrebare importanta: "Exista un centru din care gandim?" Centrul este acel cenzor, cel care judeca, evalueaza, condamna, justifica. Este acel lucru creat de gand pentru a descrie notiunea de "eu" prin cunostintele acumulate in timp si in circumstantele vietii individului. Centrul este cel care are toate etichetele: eu sunt roman, african, alb, negru, crestin, islamist, etc. Acest centru implica diviziune, iar aceasta diviziune duce implicit la conflict. Iar daca gandim din acest centru si incercam sa privim asupra sentimentului de frica nu facem decat sa fim in continuare prinsi in aceasta frica.
Putem oare deci sa privim ideea de frica in afara acestui centru? Putem sa observam frica fara sa o numim? Pentru ca odata ce numim un lucru apare diviziunea, implicit conflictul.
Raspunsul la toate intrebarile il avem deja, dar cel mai bine e sa nu-l numim.
Ce este frica deci? Se poate oare ca un individ sa puna capat acestui sentiment care-si are radacinile in societate de mii si mii de ani?
Exista multe forme ale acestui sentiment, atat fizice cat si psihologice, iar ca sa analizam pe rand fiecare dintre acestea necesita foarte mult timp, asa ca cel mai bine e sa incercam sa intelegem mai intai ideea generala a ceea ce inseamna frica in adevaratul ei sens al cuvantului, sa vedem ce are la baza, ca mai apoi sa o putem aplica pentru fiecare caz particular.
Unuia ii poate fi frica de intuneric de exemplu, sau altuia ii poate fi frica de sot/sotie, sau de parerea societatii fata de persoana lor. Exista frica de singuratate, de goliciune, plictiseala intr-o viata fara sens. Exista frica de timp, insecuritate, incertitudine fata de ceea ce poate sa-i aduca viitorul, dar mai ales cea mai mare dintre toate fara indoiala este frica de moarte.
Frica de timp: ceea ce s-a intamplat ieri, ce se intampla acum sau ce se va intampla maine. De exemplu cineva a avut o boala in trecut, o durere enorma, un accident sau o dezamagire si nu mai vrea ca aceste lucruri sa se intample si-n viitor. Omului in natura sa ii este frica de timp; frica de batranete, de a deveni senil, de a depinde de altcineva, etc.
Exista de asemenea frica de care suntem constienti, logica daca putem spune asa, dar mai exista si cea care este ascunsa adanc in mintea noastra si care nu a fost descoperita inca.
Luand in calcul frica de timp (o experienta din trecut care nu se vrea repetata in viitor) si frica de singuratate (omul se simte singur si vrea sa scape de aceasta conditie) putem spune ca frica este o indepartare de "ceea ce este". Evitarea, escapada de ceea ce este. Cand in viata individului exista comparatie de orice fel inevitabil apare frica. Comparatia cu altcineva despre care crezi ca e mai destept, mai frumos, mai nobil, etc... sau comparatia dintre ceea ce esti si ceea ce ar trebui sa fii inevitabil aduce odata cu ea si frica. In acest caz de asemenea putem spune ca frica nu este constienta, ci mai degraba e ascunsa si strans legata de actiunile si problemele noastre fara ca noi sa fim constienti de ea. Aceste probleme ale fricii in natura lor sunt foarte complexe si niciuna din ele nu poate fi rezolvata cu ajutorul vointei.
Deci intrebarea este cum putem demasca aceste frici ascunse adanc in interiorul mintii noastre? Iar daca le demascam cum ne putem elibera de ele? Putem oare descoperi frica in toata straturile ei prin analiza cauzelor acesteia? Sa fie oare analiza cea care ne poate elibera de frica?
In analiza trebuie sa implicam 2 factori importanti: timpul si cel care analizeaza (analistul). Cine e analistul? Sa fie oare expertul, profesionistul, cel care are o diploma si care e in masura sa-ti analizeze tie cele mai ascunse sentimente din propria-ti minte? Deci analiza implica analistul, care este cenzorul rezultat al multor forme de conditionare si el este cel care va analiza frica pe care tot el a creat-o de la bun inceput. Analistul nu este in acest sens decat un alt fragment a ceea ce inseamna "eu", implicit analiza acestuia, care implica timp si diviziune, nu este ceea ce va inceta frica.
Analiza deci o scoatem din calcul in momentul acesta, ceea ce inseamna ca de-acum incolo nu vom mai gandi din perspectiva analistului. Deci daca analiza nu este solutia prin care putem demasca frica, cum putem privi asupra acesteia? Prin vise? Visele sunt continuarea orelor in care suntem trezi, prin intermediul somnului. In vise intotdeauna exista actiune, evenimente intr-o oarecare masura legate de lucrurile pe care le facem zilnic sau legate de cunostintele pe care le avem fata de anumite lucruri si care sunt imbinate intr-o maniera haotica; deci visele nu sunt decat continuarea unui sir neintrerupt de evenimente care reprezinta continuitatea constanta a vietii noastre. Visele deci nu au nicio relevanta in cautarea raspunsului a ceea ce inseamna frica.
Daca incercam sa eliminam din ecuatie vointa, timpul, analiza si visele deodata mintea devine atat sensibila cat si inteligenta. Si cu aceasta sensibilitate si inteligenta ne putem indrepta atentia din cu totul alta perspectiva asupra a ceea ce inseamna frica.
Deci ce este frica? Cum apare ea? Frica este intotdeauna in relatie cu ceva. Ea nu poate exista de una singura. Este stransa legatura dintre un lucru care este permanent si altul de asemenea permanent. Exista asa cum spuneam aceasta frica conditionata de timp. Un lucru care s-a intamplat in trecut, avem memoria acelui lucru si nu vrem ca acel lucru sa se intampla din nou si maine. Cum apare frica in acest sens? Sa fie oare frica un proces al gandului prin asocierea memoriilor din trecut? Tot gandul este si cel care cultiva placerea, deci ca sa intelegem frica trebuie musai sa intelegem si ce inseamna placerea. Este exclus sa avem placere fara a aduce frica in ecuatie, pentru ca cele doua sunt interconectate. Frica si placerea intotdeauna vor fi cele doua fete ale monedei. Daca ieri am avut parte de placere de orice forma ne gandim la asta, iar gandul ca maine nu vom mai avea parte de ea din start implica frica. Deci atat timp cat gandul sustine placerea, acesta alimenteaza in aceeasi masura si frica. Gandul este cel care se separa de intreg si preia autoritatea de analist, dar lucrul care este de analizat face de asemenea parte din gand, deci in acest caz gandul isi joaca singur feste.
Odata ce realizam ca gandul este cel care sustine placerea, dar in aceeasi masura alimenteaza si frica, intrebarea inevitabila este: "Ce e de facut?". Vorbim de gand. El nu se poate stirpi, nu-i putem opune rezistenta, pentru ca nu este decat o alta forma a gandirii. Gandul este rezultatul memoriei, iar memoria este cea care ne ajuta sa functionam zilnic. Aceasta este rezultatul tehnologic a tot ceea ce am acumulat in viata noastra, deci avem nevoie de memorie. Insa memoria sustine frica prin intermediul gandului.
Deci intrebarea ramane: "Ce e de facut?". Ce poate face mintea noastra pentru a starpi frica odata pentru totdeauna? Ce raspuns avem la aceasta intrebare dupa ce am trecut pas cu pas prin problemele timpului, analizei, indepartarii de ceea ce este, ale gandului si a interconectarii placerii cu frica? Cum raspundem la aceasta intrebare folosindu-ne de gand? Gandul care trebuie folosit corespunzator, responsabil si care ne ajuta in activitatile zilnice, dar tot el este cel care devine un pericol deoarece alimenteaza frica.
Acum, inainte de a raspunde, trebuie mai intai sa ne intrebam care este calitatea mintii acum, dupa ce am observat toate aceste probleme? Pentru ca prin aceasta calitate apare si raspunsul. Ca sa fie totul si mai limpede trebuie sa ne mai punem o ultima intrebare importanta: "Exista un centru din care gandim?" Centrul este acel cenzor, cel care judeca, evalueaza, condamna, justifica. Este acel lucru creat de gand pentru a descrie notiunea de "eu" prin cunostintele acumulate in timp si in circumstantele vietii individului. Centrul este cel care are toate etichetele: eu sunt roman, african, alb, negru, crestin, islamist, etc. Acest centru implica diviziune, iar aceasta diviziune duce implicit la conflict. Iar daca gandim din acest centru si incercam sa privim asupra sentimentului de frica nu facem decat sa fim in continuare prinsi in aceasta frica.
Putem oare deci sa privim ideea de frica in afara acestui centru? Putem sa observam frica fara sa o numim? Pentru ca odata ce numim un lucru apare diviziunea, implicit conflictul.
Raspunsul la toate intrebarile il avem deja, dar cel mai bine e sa nu-l numim.
Conflict
Oriunde mergi in lume fie ca e Asia, Europa, America, etc, peste tot gasim mai mult sau mai putin aceleasi probleme umane. Majoritatea oamenilor din lumea asta sunt fiinte confuze, traiesc vieti contradictorii pline de nefericire, suparari, mahniri, neajunsuri, neimpliniri, frustrari, conflict, violenta, samd. Viata omului devine implicit un camp de lupta din momentul in care se naste pana moare. In lume gasesti diviziune de toate felurile: nationalistica, lingvistica, diferente religioase; o secta impotriva alteia, o cale de urmat impotriva celeilalte, toate oferind solutia suprema si toate avand impresia ca detin adevarul absolut, iar de aici rezulta tot conflictul, diviziunea si razboiul. Exista diviziune in lumea afacerilor, cea spirituala, religioasa, stiintifica, samd.
Observand toata aceasta diviziune, acest haos complet de pretutindeni apare inevitabil intrebarea: Ce e de facut?
Ce cale trebuie de urmat? Care este cea corecta, dar mai ales care este cea care-l va elibera pe individ? Sa fie oare una din ideologiile politice, religioase, filozofice? Sa fie vreo autoritate care sa guverneze asupra adevarului sau a libertatii?
Sau poate e mai bine sa lasi deoparte tot ceea ce tine de ideologiile lumii, sa te lepezi de orice credinta sau idee impusa de orice preot, guru, profesor, politician, etc. Odata ce lasi toate aceste nonsensuri laoparte te poti uita confident in propria-ti minte si poate gasesti acolo raspunsurile pe care le cauti.
Exista foarte multa contradictie atat in afara cat si inauntru, deci ce e de facut?
Exista oare vreo actiune in viata individului care sa nu aiba niciun fel de conflict, niciun fel de divizare in raport cu altceva, care sa nu se compare cu ceva sau sa nu fie rezultatul vreunei ideologii impuse de cineva? Sau mai mult... Se poate oare sa existe o viata eliberata complet de suferinta adusa prin actiunile ei?
Sa luam in calcul faptul ca individul este societatea, iar societatea este individul, nu la nivel de ideologie sau doctrina impusa de ceva sau cineva anume, ci realizand in totalitate adevarul acestui fapt, deoarece individul prin actiunile sale incerte, prin conflictul din interiorul propriei sale minti, prin firea lui agresiva, competitiva, lacoma, aroganta, etc... a creat societatea care este la fel de agresiva, competitiva, lacoma, incerta, conflictuala, samd.Individul este confuz, asa cum este si lumea. Omul este in contradictie si diviziune, asa cum este si lumea. Odata ce realizam acest simplu fapt deodata problema devine mult mai limpede, iar intrebarea "ce e de facut?" este privita din cu totul alta perspectiva. Pana acum ea a fost pusa in raport cu societatea, nerealizand ca societatea in sine este de fapt indivitul, deci prin urmare nu trebuie pusa undeva in afara lui. Implicit consecintele ar fi cam asa: "Trebuie sa ma alatur unei credinte", "Trebuie sa urmez o anumita ideologie impusa de o filozofie, un partid, o miscare, etc..."
Solutia deci in a cunoaste lumea sta in intelegerea totala a sinelui. In primul rand la intrebarea "ce sunt eu?" nu ai sa-ti raspunzi niciodata cu o eticheta (american, roman, crestin, protestant, alb, negru, etc), pentru ca la baza cu totii suntem oameni, iar ceea ce ne face oameni sunt exact lucrurile care ne leaga pe toti si care-au evoluat odata cu specia noastra: suferinta, violenta, anxietate, competitie, etc... Luand in calcul cele scrise mai sus inevitabil individul isi pune intrebarea: "Cum ma observ pe mine insumi ca un intreg?". Ideea de individ prin definitie inseamna unu, ceea ce nu se mai poate diviza, un tot, un intreg. Deci cum se poate observa individul pe sine insusi fara conflict, fara comparatie, fara diviziune? Este clar ca fiinta noastra in ciuda ideii de "individ" este plina de contradictii, conflicte, comparatii samd, deci pare cumva imposibil sa ne observam ca pe un intreg. Deci cum ne putem observa pe noi insine cand gandirea noastra e plina de dorinte si idealuri contradictorii, ideea de inferioritate sau superioritate, frica de a nu avea dragoste, frica de singuratate, fragmentare, etc.? Un fragment din tine observa restul fragmentelor? Un fragment sa devina cenzorul, examinatorul, observatorul care guverneaza asupra celorlalte fragmente? In cazul acesta ce-i da acelui fragment autoritate asupra celorlalte? Deci cine este observatorul, cenzorul care-ti spune "asa e bine" sau "asa e rau"? E doar un fragment ca celelalte, iar faptul fa s-a ridicat la rang de observator nu face decat ca observatiile lui sa fie inevitabil la fel de contradictorii, tocmai datorita acestei fragmentari. Deci este foarte important sa stim cum sa observam toate aceste contradictii care formeaza viata noastra fara ca vreunul dintre fragmente sa ia autoritate. Trebuie sa fim foarte atenti aici, pentru ca atata timp cat la nivel de individ exista diviziune, comparatie, fragmentare, intotdeauna va exista conflict si violenta care se vor exprima inevitabil in societate. Deci cum ne observam? Printr-o imagine? Cand observam un copac o facem prin prisma cunostintelor pe care le avem despre acel copac si care implicit ne separa de acesta? Cum observi un om? Sotia sau sotul tau de exemplu. Il observi prin imaginea pe care ti-ai format-o despre ea/el in decursul a cativa ani si prin cunostintele acumulate de tine despre ea/el prin intermediul celor 5 senzori? In acest caz observarea persoanei respective printr-o imagine nu este decat imaginea ta creata de un fragment al tau care a devenit cenzor/observator si care-ti spune ce e bine, ce e rau, ce trebuie facut sau ce nu trebuie facut despre imaginea respectiva. Deci este posibil sa ne vedem pe noi insine, sa vedem lumea fara niciun fel de fragmentare?
Sa lasam aceasta problema deoparte pentru moment si sa ne indreptam atentia catre o alta intrebare: "De ce este omul violent?". Pot exista multe motive pentru ca un om sa fie violent. Poate fi datorita lipsei spatiului fizic, poate fi datorita evolutiei in cursul a milioane de ani in care violenta a fost cea care a facut diferenta dintre supravietuirea sau extinctia speciilor, sau poate doar pentru faptul ca oamenilor le place sa fie agresivi pur si simplu. Motivele sunt multe si majoritatea isi ocupa timpul discutand despre aceste cauze de la profesori, filozofi pana la oameni de stiinta sau autoritati religioase, fiecare dupa propria imagine construita printr-o ideologie sau alta. Dar la sfarsitul discutiilor totusi omul ramane violent, prin urmare descrierea nu reflecta niciodata ceea ce este descris. Deci este posibil a observa violenta fara un cenzor care se exclude pe sine insusi din ceea ce se numeste violenta? Cum ne uitam la violenta fara a o condamna sau justifica? Incercam sa scapam de ea? Daca da, cum? Separarea observatorului de cel observat nu este decat un truc al mintii care nu face decat sa creeze din nou conflict, deci violenta de care s-a separat in prima instanta. Prin urmare violenta apare exact atunci cand exista separare intre observator si cel observat. Si odata ce realizam lucrul acesta vedem clar si limpede cum conflictul dispare din ecuatie. Deci este foarte important prin urmare sa ne cunoastem sinele in toata profunzimea sa si sa intelegem toate repercusiunile, toate conditionarile, temperamentele, caracteristicile, tendintele noastre doar prin a ne observa fara un observator. Sa zicem ca vrem sa invatam cat mai multe despre noi, dar aici iarasi e o problema delicata. "Mai mult" implica din start comparatie, iar actul de invatare implica cunostintele acumulate despre noi care ne vor face sa actionam pe baza lor ulterior. Insa asta impiedica perceptia. Deci este posibil oare doar sa observam fara sa acumulam? De exemplu cineva iti spune cat esti de frumos, inteligent, sau iti poate spune ca esti prost. Odata ce acumulam lucrurile ascultate persoana respectiva devine prieten sau dusman, pentru ca jignirea sau complimentul, odata acumulate, creaza o imagine pe care cenzorul o va eticheta si prin urmare va actiona ca atare. Imaginea este separarea, imaginea este conflictul, asa cum este imaginea crestinismului pentru islamism si invers. Deci putem observa oare fara a acumula? Este foarte dificil, pentru ca odata ce nu esti constient de aceasta intrebare la momentul potrivit inevitabil se creaza imaginea.
Sa observam, doar sa observam... fara sa punem etichete sau sa dam nume, pentru ca etichetele, acumularea, experienta nu fac decat sa obstructioneze mintea in a observa in totalitate. Cand mintea se poate uita la ceva fara prezenta unui observator, toata fragmentarea, conflictul si violenta iau sfarsit.
Observand toata aceasta diviziune, acest haos complet de pretutindeni apare inevitabil intrebarea: Ce e de facut?
Ce cale trebuie de urmat? Care este cea corecta, dar mai ales care este cea care-l va elibera pe individ? Sa fie oare una din ideologiile politice, religioase, filozofice? Sa fie vreo autoritate care sa guverneze asupra adevarului sau a libertatii?
Sau poate e mai bine sa lasi deoparte tot ceea ce tine de ideologiile lumii, sa te lepezi de orice credinta sau idee impusa de orice preot, guru, profesor, politician, etc. Odata ce lasi toate aceste nonsensuri laoparte te poti uita confident in propria-ti minte si poate gasesti acolo raspunsurile pe care le cauti.
Exista foarte multa contradictie atat in afara cat si inauntru, deci ce e de facut?
Exista oare vreo actiune in viata individului care sa nu aiba niciun fel de conflict, niciun fel de divizare in raport cu altceva, care sa nu se compare cu ceva sau sa nu fie rezultatul vreunei ideologii impuse de cineva? Sau mai mult... Se poate oare sa existe o viata eliberata complet de suferinta adusa prin actiunile ei?
Sa luam in calcul faptul ca individul este societatea, iar societatea este individul, nu la nivel de ideologie sau doctrina impusa de ceva sau cineva anume, ci realizand in totalitate adevarul acestui fapt, deoarece individul prin actiunile sale incerte, prin conflictul din interiorul propriei sale minti, prin firea lui agresiva, competitiva, lacoma, aroganta, etc... a creat societatea care este la fel de agresiva, competitiva, lacoma, incerta, conflictuala, samd.Individul este confuz, asa cum este si lumea. Omul este in contradictie si diviziune, asa cum este si lumea. Odata ce realizam acest simplu fapt deodata problema devine mult mai limpede, iar intrebarea "ce e de facut?" este privita din cu totul alta perspectiva. Pana acum ea a fost pusa in raport cu societatea, nerealizand ca societatea in sine este de fapt indivitul, deci prin urmare nu trebuie pusa undeva in afara lui. Implicit consecintele ar fi cam asa: "Trebuie sa ma alatur unei credinte", "Trebuie sa urmez o anumita ideologie impusa de o filozofie, un partid, o miscare, etc..."
Solutia deci in a cunoaste lumea sta in intelegerea totala a sinelui. In primul rand la intrebarea "ce sunt eu?" nu ai sa-ti raspunzi niciodata cu o eticheta (american, roman, crestin, protestant, alb, negru, etc), pentru ca la baza cu totii suntem oameni, iar ceea ce ne face oameni sunt exact lucrurile care ne leaga pe toti si care-au evoluat odata cu specia noastra: suferinta, violenta, anxietate, competitie, etc... Luand in calcul cele scrise mai sus inevitabil individul isi pune intrebarea: "Cum ma observ pe mine insumi ca un intreg?". Ideea de individ prin definitie inseamna unu, ceea ce nu se mai poate diviza, un tot, un intreg. Deci cum se poate observa individul pe sine insusi fara conflict, fara comparatie, fara diviziune? Este clar ca fiinta noastra in ciuda ideii de "individ" este plina de contradictii, conflicte, comparatii samd, deci pare cumva imposibil sa ne observam ca pe un intreg. Deci cum ne putem observa pe noi insine cand gandirea noastra e plina de dorinte si idealuri contradictorii, ideea de inferioritate sau superioritate, frica de a nu avea dragoste, frica de singuratate, fragmentare, etc.? Un fragment din tine observa restul fragmentelor? Un fragment sa devina cenzorul, examinatorul, observatorul care guverneaza asupra celorlalte fragmente? In cazul acesta ce-i da acelui fragment autoritate asupra celorlalte? Deci cine este observatorul, cenzorul care-ti spune "asa e bine" sau "asa e rau"? E doar un fragment ca celelalte, iar faptul fa s-a ridicat la rang de observator nu face decat ca observatiile lui sa fie inevitabil la fel de contradictorii, tocmai datorita acestei fragmentari. Deci este foarte important sa stim cum sa observam toate aceste contradictii care formeaza viata noastra fara ca vreunul dintre fragmente sa ia autoritate. Trebuie sa fim foarte atenti aici, pentru ca atata timp cat la nivel de individ exista diviziune, comparatie, fragmentare, intotdeauna va exista conflict si violenta care se vor exprima inevitabil in societate. Deci cum ne observam? Printr-o imagine? Cand observam un copac o facem prin prisma cunostintelor pe care le avem despre acel copac si care implicit ne separa de acesta? Cum observi un om? Sotia sau sotul tau de exemplu. Il observi prin imaginea pe care ti-ai format-o despre ea/el in decursul a cativa ani si prin cunostintele acumulate de tine despre ea/el prin intermediul celor 5 senzori? In acest caz observarea persoanei respective printr-o imagine nu este decat imaginea ta creata de un fragment al tau care a devenit cenzor/observator si care-ti spune ce e bine, ce e rau, ce trebuie facut sau ce nu trebuie facut despre imaginea respectiva. Deci este posibil sa ne vedem pe noi insine, sa vedem lumea fara niciun fel de fragmentare?
Sa lasam aceasta problema deoparte pentru moment si sa ne indreptam atentia catre o alta intrebare: "De ce este omul violent?". Pot exista multe motive pentru ca un om sa fie violent. Poate fi datorita lipsei spatiului fizic, poate fi datorita evolutiei in cursul a milioane de ani in care violenta a fost cea care a facut diferenta dintre supravietuirea sau extinctia speciilor, sau poate doar pentru faptul ca oamenilor le place sa fie agresivi pur si simplu. Motivele sunt multe si majoritatea isi ocupa timpul discutand despre aceste cauze de la profesori, filozofi pana la oameni de stiinta sau autoritati religioase, fiecare dupa propria imagine construita printr-o ideologie sau alta. Dar la sfarsitul discutiilor totusi omul ramane violent, prin urmare descrierea nu reflecta niciodata ceea ce este descris. Deci este posibil a observa violenta fara un cenzor care se exclude pe sine insusi din ceea ce se numeste violenta? Cum ne uitam la violenta fara a o condamna sau justifica? Incercam sa scapam de ea? Daca da, cum? Separarea observatorului de cel observat nu este decat un truc al mintii care nu face decat sa creeze din nou conflict, deci violenta de care s-a separat in prima instanta. Prin urmare violenta apare exact atunci cand exista separare intre observator si cel observat. Si odata ce realizam lucrul acesta vedem clar si limpede cum conflictul dispare din ecuatie. Deci este foarte important prin urmare sa ne cunoastem sinele in toata profunzimea sa si sa intelegem toate repercusiunile, toate conditionarile, temperamentele, caracteristicile, tendintele noastre doar prin a ne observa fara un observator. Sa zicem ca vrem sa invatam cat mai multe despre noi, dar aici iarasi e o problema delicata. "Mai mult" implica din start comparatie, iar actul de invatare implica cunostintele acumulate despre noi care ne vor face sa actionam pe baza lor ulterior. Insa asta impiedica perceptia. Deci este posibil oare doar sa observam fara sa acumulam? De exemplu cineva iti spune cat esti de frumos, inteligent, sau iti poate spune ca esti prost. Odata ce acumulam lucrurile ascultate persoana respectiva devine prieten sau dusman, pentru ca jignirea sau complimentul, odata acumulate, creaza o imagine pe care cenzorul o va eticheta si prin urmare va actiona ca atare. Imaginea este separarea, imaginea este conflictul, asa cum este imaginea crestinismului pentru islamism si invers. Deci putem observa oare fara a acumula? Este foarte dificil, pentru ca odata ce nu esti constient de aceasta intrebare la momentul potrivit inevitabil se creaza imaginea.
Sa observam, doar sa observam... fara sa punem etichete sau sa dam nume, pentru ca etichetele, acumularea, experienta nu fac decat sa obstructioneze mintea in a observa in totalitate. Cand mintea se poate uita la ceva fara prezenta unui observator, toata fragmentarea, conflictul si violenta iau sfarsit.
Subscribe to:
Posts (Atom)